Probabil ca e destul de tarziu si ca acest post va fi unul destul de ambiguu... Initial nu prea am vrut sa scriu, nefiind sigura de ceea ce va iesi, dar sunt convinsa ca in saptamanile viitoare nu prea voi mai avea timp sa scriu.
De obicei, ne alegem un vis, credem in el, luptam sa-l transformam in realitate si in cele din urma ajungem sa-l calcam noi insine in picioare... Si cu toate astea, ne incapatanam sa mergem mai departe, sa ne sfaram propriile vise si sa ne distrugem propriile asteptari. Poate pentru ca suntem oameni si tocmai aceste vise ne ofera "hrana" sufleteasca, iluziile. Desi realitatea imi demonstreaza mereu contrariul parerilor mele, ma incapatanez sa invat din asta si sa nu mai fiu inca una din "victimele" naivitatii. Cu pretul unei pareri care nu ma va duce nicaieri, refuz sa vad ceea ce evident si admit ca totul e ok in jurul meu cand de fapt pasii care trec pe langa mine se indreapta de fapt catre o prapastie. Nu stiu unde sa ma opresc, intre care limite sa-mi stabilesc scepticismul si optimismul, nu stiu daca visele mai sunt o optiune "rentabila" pentru mine, iar anumite sentimente mi se par acum ca niste baloane de sapun pe care tanjesti sa le tii in mana, insa ele se sparg inainte ca tu sa le atingi.
As vrea sa pun punct aici, sa ma opresc din tot, sa am o pauza de la realitate, insa ceasul de langa mine imi spune ca asta e inca un vis... As vrea sa pun punct tuturor viselor pierdute, dezamagirilor trecute, sa pun o bariera intre ceea ce vreau sa construiesc profesional si partea interioara, mi-as dori sa fiu capabila sa spun gata... Si cu toate astea, o iau mereu de la capat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu