A inceput ca o adiere lina care-ti taia usor respiratia, care-ti aducea in fata parfumul zilelor care se scurg, al toamnei scaldata in culori, al iernii inghetate, al florilor de primavara, al arsitei verii. A continuat prin a-ti insoti pasii prin viata, astfel incat ai fi crezut ca atunci cand te plimbi singur pe strada nu esti de fapt singur, ci ca umbra facuta de tine este insufletita de acea adiere. Si-ai pastrat ceva din energia ei astfel incat ai purtat-o cu tine in zonele ferite de vant, ai avut-o pe umeri cand urcai pe munte, ti-a batut parul pe malul marii cand se imbratisa cu bucurie cu briza.
Insa, incet - incet, adierea lina s-a transformat intr-un vanticel care-ti pisca obrajii cu o mica raceala, care iti sufla in fata si te face sa intorci privirea, in aducatorul de nori. Si ai inceput sa-ti vezi usor visele spulberate de vant ca valurile ce se sparg de stanci, si ochii au inceput sa-ti lacrimeze usor de la firele de nisip aduse in fata de furtunile de nisip starnite. Si mergi mai departe pana cand observi ca esti doar cu umbra ta si din toate partile bate un vant ametitor ca nici nu mai stii cum reusesti sa te tii pe picioare...
