Ah, timpul...

Mi-am adus aminte ca l-am uitat inchis intr-o cutie. L-am pus acolo in ordine, as fi crezut eu, cu alte lucruri, cu sentimente, cu amintiri, cu vise... Si am uitat de el, am uitat sa-i dau drumul si sa-i eliberez fiecare secunda ca apoi sa ma pot bucura de aroma ei, iar in uitarea mea s-a asezat praful pe cutie, s-au schimbat persoanele "inchise" acolo sau ceea ce credeam eu ca sunt, s-a dus cerneala de pe foile in care-mi scrisesem visele si-au ramas amintiri pastrate in poze, in zambete inscriptionate pe o bucata de suflet, in dezamagiri sau sperante apuse sau rasarite de-a lungul vremii. Si s-au schimbat atatea lucruri, si au disparut peisaje, si au aparut altele noi, si-a ramas o umbra in intuneric de atunci cand am inchis cutia.

Pe acorduri de pian aud un indemn care-mi spune sa deschid cutia, sa indraznesc sa vad ce s-a schimbat si cum stau de fapt lucrurile in lumina, sa las visele care au reusit sa ramana sa vada si ce este in afara cutiei, sa dau drumul timpului si sa gust din aroma fiecarei secunde care iese afara din cutie, sa privesc ce si cine a mai ramas acolo si ce se sterge in timp. Si este atat de bine sa simti din nou aroma timpului care trece si sa te bucuri de fiecare secunda!

Let the story go on...

Cu scuzele de rigoare, continui 'mica' noastra poveste din vacanta de vara in Bucegi... Fiindca timp de zabovit prea mult nu am avut, ne-am indurat sa renuntam la urmatoarea runda de ceai cu rom (bine, bine..recunoastem, nici cu finantele nu stateam prea bine) si sa o pornim usurel spre Busteni. Cu indicatorul inainte, 4 ore de drum anuntate si forte proaspete am decis sa coboram... Peisajul minunat (sincer, nici acum nu-mi vine sa cred ca am coborat pe drumul acela), iar noi mandri ca am reusit sa ajungem pana la varf.

Obisnuit cu pesterile si locurile mai ascunse, Burly a ales calea mai scurta si a urmat albia unui rau sau taierea dreapta a drumului. Pana a ajunge la albia raului, drumul ne-a adus in cale un cioban mandru de statutul lui social. Conversatiile noastre banale de genul: "Auzi, dar oile ce fac cand ploua?" au condus si la primul raspuns: "Oile ca oile, dar la noi nu va ganditi ca ne ploua..." din partea unui cioban amabil. Nici nu pot spune cat de surprinse am fost sa primim din partea acestuia niste flori, atat de delicate si de rare, o minunatie, un mic colt de natura... Dar acestea nu au fost singurele din ziua respectiva; dragul nostru Burly ne-a facut o surpriza si ne-a adus mici buchetele de flori, plus minus o 'amprenta' proprie (Cristina stie mai bine:)) ).

Fiecare pe drumul lui, unii mai pe stanci simtind fiecare pietricica in talpa, altii mai auzindu-i pe altii vaietandu-se, altii mai pe albia raului, am ajuns si la un punct comun... Si de aici sa inceapa distractia sau nebunia sau panica (voi alegeti ce o descrie mai bine)... Misterul nostru: ce urme sunt pe jos? Cine iese la toaleta atat de des si atat de mult? Sa fie niste oi puse intr-un cerc si lovite de o epidemie fix in acelasi moment? Sa fie vaci escaland pe munte cu rucsaci de la Milka in spate? Sa fie cai zburatori? Sau sa fie URSUL?... Atatea bancuri pe seama lui, atatea povesti imaginate in ipoteza ca ne-am intalni cu el si acum... acum sa dam fix nas in nas cu 'urmele' lui... Si daca este, unde se ascunde... De ce lasa atatea urme care par sa dispara dupa vrea 10 metri si iar sa reapara spre disperarea noastra? Ah, nu... sa fie el de dupa copac, silueta aceea inerta si maro... Nu-i de gluma, prinde ochelari, paseaza-i si celui de langa tine, ia camera, da zoom'ul la maxim poate, poate prinzi vreun detaliu care sa-l dea de gol (impostorul, se ascunde dupa copac)... Nimic, nu ne puteam da seama de nimic... Ce facem? Sunam la salvamont? Daca nu e ursul? Hai ca parca nu misca...Ce facem? Mergem... Ne prinde noaptea aici?... Mergem... Faimosul nostru urs era un mic trunchi de copac...

Dupa inca vreo 10 minute, ajungem mai jos... Ding, dang se aude de la gatul unui magarus insotit de un batranel... Misteriosul nostru animal isi face aparitia cu sfiala si isi continua drumul linistit. De la stapanul lui aflam ca suntem foarte departe de Busteni, iar seara se apropie cu pasi vertiginosi... Asta nu inainte de a mangaia animalul nostru si a multumii cerurilor ca sperietura noastra a fost in van... Nu putem spune ca pana jos am stat linistiti...

Drumul ne-a mai adus in cale o turma de vaci pe care o suspectam noi anterior pentru urmele 'neserioase'... Noi intelegem ca Hansel si Gretel lasau firimituri ca sa-si gaseasca calea inapoi spre casa, dar nu este nevoie sa lasi 'poop' pe o suprafata atat de intinsa, risti sa sperii oamenii... Conversatiile la telefon, discutiile despre marimi, GPS'ul nenorocit ne-au mai completat calatoria spre oras. Planurile noastre de a cauta cadouri au fost clar spulberate cand am vazut ca este ora 7 iar Busteni'ul era doar intuitiv la o departare suficient de mare. Nici nu putem exprima bucuria care ne-a lovit cand am zarit primele corturi sau fericirea pe care am avut-o cand am auzit ca mai avem 10 minute pana in oras (cu masina), sau exasperarea de a rata microbuzul/trenul si implicit ultima masa, sau entuziasmul de a-l vedea pe nenea taximetristul de acum 2 zile care ne-a livrat in siguranta pentru masa, sau masaaa...masa si vinul:X...

Ah, minunata zi...si de neuitat... Ca de altfel, intreaga noastra vacanta. Stiti ca ati fost geniali si ca imi pare rau ca abia acum termin de povestit (si totusi parca uit ceva...), dar sunt convinsa ca ma veti ierta si pentru asta (a nspe'mia chestie pe care a facut-o aiurea cave kid...)

P.S. Cave kid creste aici si va duce dorul foarte tare...