Ce iti mai ramane de facut atunci cand toate cuvintele care iti fug prin minte nu fac altceva decat sa-ti atrofieze sentimentele? Cum sa exprimi emotie cand gesturile tale sunt inerte, cand atingerea ta nu imprima nicio senzatie, cand sentimentele tale stau intr-o cusca si chiar daca le-ai da frau liber nu si-ar gasi niciun destinatar.
Te trezesti asezat in mijlocul unui drum in care toata lumea trece pe langa tine, dupa modelul automatizat al secolului vitezei nearuncand prea multe priviri in jur. Un pasager mai ratacit al vietii se aseaza langa tine si articuleaza cuvinte si iti adreseaza priviri, iar tu nu reusesti sa ingani un sunet, sa misti un muschi al fetei. Ce s-a intamplat cu tine, copil ratacit al anilor apusi, unde ai pierdut neatent entuziasmul si emotia?
Ti-ai dori sa intinzi mana spre strainul de langa tine, sa ii spui ca esti acolo, ca si tu ai vrea sa ii zambesti, sa rupi cuvintele din lanturile inhibitiei. Ai vrea sa ii atingi mana, insa ti-e frica ca lipsa ta de emotie e contagioasa ca o molima ce incepe intr-un varf de unghie si se intinde pe tot corpul si apoi ajunge in suflet lasandu-l ca pe o stana de piatra. Din toate puterile adunate arati cu degetul in spatele tau catre o cutie roasa la colturi pe care uiti mereu sa o arunci sau sa o inchizi in debaraua prafuita. Ai inchis in schimb toate emotiile, copil naiv.
Cutia prafuita pe al carui fund zace oglinda in care numai tu iti poti vedea trecutul. Nu stii ce se va intampla acum cand ai lasat-o descoperita in fata altei persoane. Nu stii ce reactie va avea cel de langa tine. Oare va fugi ingrozit de colturile rupte, putrezite ale cutiei, oare va sparge neglijent oglinda in incercarea de a o ridica de acolo ori oare se va intoarce catre tine, te va privi ca si cum ti-ar fi inteles deja toata tacerea din ochi si iti va intinde mana pentru a te ridica si a da frau liber primului zvac de tarie prin sangele tau inca nici rece, nici cald.
